Simț

La prima mea-ncercare de blog, prin 2009, întâia postare începea așa: Bună să ne fie seara! Dacă există vreun ‘noi’… Nu știu de ce mi-am amintit tocmai azi de acea primă postare. Poate pentru că, într-un fel sau altul, mi-e dor de acel ‘noi’ de atunci care nu exista decât în mintea mea. Astăzi, nici măcar acolo nu mai există. Și, deși în timp am scris mii de cuvinte, totul îmi este o idee (cât veacul) mai pustiu.

Cu toate acestea, azi s-au înghesuit toate florile lumii, să mă-nveselească. Mai ieri am întâlnit liliac înflorit, la femeia din colț. Sigur că nu l-am lăsat acolo, l-am cumpărat și mi-am afundat nasu-n culoarea lui mov și am inhalat/inspirat de mi-au intrat florile cu nu-știu-câte petale în nări, provocând un strănut. Scurt și liliachiu. Lăcrămioarele mi-au făcut mai apoi cu ochiul, am luat un buchet pe care l-am oferit, însă, unei doamne care mă ajutase să-nfrunt o spaimă. Când i-am văzut bucuria din privire la primirea micuțului, am știut sigur ce intuisem mereu: că florile acestea aveau să-mi spună întotdeauna povestea, cu urme de pași greoi și de Dumnezeu.

La-ntoarcerea acasă, castanii mi-au explodat în miez de pupilă. Nu știu dacă au vreun miros, dar florile lor înalte, cumva etajate mi-aduc mereu aminte de băncile goale, cu oameni alături, drept santinele, bucle proaspăt vopsite șaten așteptând. Când să-ntind pe sârmă rufele proaspăt spălate, m-a izbit în miezul de inimă un parfum de tei tânăr, cu floarea cea mică printre frunzele crude abia ițind. Am dat din cap a negare, și-am inspirat și mai mult. O fi fost balsamul de rufe…da’ de unde? Acela avea iz de aer marin. M-am tot uitat la tei, printre frunze, a neîncredere până când mi-am dat seama că e doar un miraj olfactiv.

Pentru că teii nu pot înflori în acest anotimp. Nu-i vremea lor. Cât de zălud și de neputincios să fii astfel încât să crezi că, nici măcar n-a venit întâiul de mai, iar ție ți-au înflorit teii? Am lăsat iluzia olfactivă să-și facă numărul, să-și strige probabil obida, durerea și să mă lase, preț de o clipă, cu speranța unei tinere/timpurii înfloriri. E doar o părere. Acum s-a făcut deja noapte, geamul s-a-nchis, iar în cameră plutește, nu-știu-de-unde, un parfum preferat, de iasomie – floare care nu și-a trăit niciodată la timp…vrerea ei.

Există în lume un tei a cărui poveste va rămâne, pentru oameni, nescrisă.

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

Clapa sensibilă a inimii

unui prieten

Atunci când cuvintele-ți par potrivnice, sunt cele mai potrivite cuvinte din viața ta. Nu-ți fie teamă să le așterni pe hârtie, pe taste… pe mare, pe munte, pe frunză sau pe un dor.

Muzica-nsoțitoare? Un greiere ascuțit sau o mierlă. Ori foșnetul acelei păduri magice pe-nserat, când singura lumină îți vine de la doamna Lună. Glasul unui copil care-mparte pâinică păsărilor. Sau cea mai cruntă, aspră tăcere, din stânca munților.

Ce mă liniștește pe mine? O clapă. Ascunsă astăzi sub nor.

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Acel anotimp

Primăvara aceasta și-a spus deja cuvântul. Acum așteptăm punctul. Cumva nu mai e loc pentru virgulă. Deși cunosc cel puțin un pomișor înflorit care ar mai fi cântat o vreme. Dacă nu i s-ar fi smuls florile din piept chiar la vremea mângâierilor solare.

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Greș

Sigur că poți greși. Judecând ori bănuind oamenii de gânduri necurate ori false. Dar sunt zile în care tu, omul rațional și, întrucâtva cumpătat în a pune grabnic vreo etichetă, te ghidezi, iată!, după instinct. Simți ceva, miroși altceva și nimic nu mai e la fel. Drept este că și până acum ai avut câteva dubii, însă există o anume prezență, o inflexiune a glasului, o tentă silabică ori o vorbă mieroasă care te face să spui în acest moment și nu-ntr-altul: până aici! Și nu mai poți continua ca până acum.

Am avut, în timp, câteva episoade de gen, însă majoritatea s-au soldat cu tăcerea mea nuanțată sau cu un fel de continuare a dialogului din politețe. Sau pentru că educația nu mi-a dat voie să fiu altfel. Puține au fost momentele în care inima mi-a spus răspicat că nu e locul meu acolo unde, încă, mă mai vedeam/țineam. Și dacă ați ști cât nu suport minciuna și falsul ascuns sub masca zâmbetului ipocrit… Poate și pentru că și eu am adoptat uneori astfel de atitudini, din rațiuni pe care acum le consider meschine. Mi le recunosc. Toate scădințele vădite și încă altele nedescoperite încă. Cine m-a crezut cumva sfântă se-nșală amarnic. Vine, însă, o vreme în care mai tai de pe aici și de colo, te mai ascunzi cu aripile nedesfăcute, pe lângă trup, pentru că deschiderea ți-e prea plină. Și, desigur, prea dureroasă. Te mai întreabă unul sau alta: de ce? ce s-a-ntâmplat? Iar tu nu poți să mai dai răspunsuri politicoase, care să mângâie orgoliul persoanelor sau să le-ndulcească oarecum îndoiala, ci le spui franc: pentru că nu (mai) am încredere în tine. De ce? Nu-ntreba, că nu știu.

Sigur că instinctul te poate înșela. Și poți pierde, in the process, un prieten. Sau o prietenă. Ori, poate, o curată prietenie. Însă e ceva mai puternic ca tine care-ți spune: nu! Și atunci mergi înainte. Cu orice risc. Singurătatea e oricum apanajul tău, iar cei care sunt (ori s-au dovedit a fi) pietre tari, statornice prezențe lângă tine, rămân. Fie și numai în bucata aceea de suflet pe care, nu-i așa, ne prefacem că o aruncăm, când și când, la trash bin.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Masca(t)

Oameni, emoții, absențe, prezențe, dialoguri, doruri. Au importanța pe care, de fapt, tu le-o dai. Uneori, e de ajuns să adulmeci o singură dată minciuna, falsitatea și să simți acut neîncrederea, ca să nu mai poți lega o adevărată, sinceră, trainică prietenie. Chiar și banalul dialog devine o mască. De proastă calitate.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Tiptil

Poate că și dorul a obosit, negăsind niciun răspuns sau ecou. Și-ar vrea o pauză. Să-și savureze cafeaua în liniște, de data asta fără așteptări. De aceea cred că a-nchis ușa după el, să nu se strecoare cumva, din nou, speranța în încăperea sufletului său.

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Ea

Anumite ființe nu-mbătrânesc niciodată. Precum emoțiile pe care le-au sădit, în timp, în inimile oamenilor.

La mulți ani, Barbra!

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii